Memorie locală
Deportarea sașilor in URSS
Tot ce-i al meu duc cu mine. Mărturia Sarei Römischer
Sara Römischer, 1963
Sursa foto: transylvaniadreaming.eu
La Biertan, pe fosta Kirchgasse, există o casă impunătoare, gălbuie, cu etaj și patru ferestre la stradă, în care bătrânii satului știu că a locuit Sara Römischer. Sara a fost săsoiacă din Biertan, născută în 1919. Avea 26 de ani când a fost deportată în Siberia. Povestea ei, de o simplitate tristă și dureroasă, spusă cu detașare justificată psihologic, descrie o pagină neagră a istoriei sașilor și șvabilor[9] (o redau aici mai ales pentru că, s-ar putea să mă înșel, dar nu cred că a fost tradusă vreodată în română, deși printre sași este o mărturie cunoscută):
„Îmi amintesc anul 1945, pentru că mulți sași din Transilvania, între 18 și 35 de ani, am fost duși cu forța să lucrăm în Rusia. Era 16 ianuarie, timp frumos și călduț, fără zăpadă. Atunci am fost luați de lângă cei dragi, copii, părinți, frați și surori. Pentru cine nu a trăit asta, e foarte greu de înțeles. Atunci am încercat să mă ascund undeva pe proprietatea noastră, într-un loc unde puteam sta mai la adăpost de vremea rea. Era cam la 50 de metri de pădure și aveam acolo fân pentru animale. Nu mi-era frică să stau singură, în toiul nopții, pentru că aveam o altă teamă mult mai mare: aceea de a-mi lăsa copiii singuri, fără să știu dacă i-aș mai vedea vreodată. Copiii mei erau încă micuți la vremea aia: unul de șapte, altul de cinci și unul de trei ani. Puteți poate doar să vă închipuiți prin ce trece o mamă în situația mea, și totuși, ca mine au mai fost multe femei.
A treia zi de stat ascunsă, la patru dimineața, socrul meu a venit la mine și mi-a spus că se duce el în locul meu. N-am putut să las să se întâmple asta, așa că am ieșit din ascunzătoare și m-am dus acasă. Am împachetat pe fugă câteva haine groase și ceva de mâncare. Bărbatul meu era atunci încă în armata germană. Era încă în război. Rușii umblau după noi. M-au luat de acasă în aceeași zi. Am plecat de la Biertan pe jos, în șir ca niște sclavi, atât noroc că era încă vremea frumoasă. Ani buni la rând mi-au răsunat în minte bătăile clopotelor care ne petreceau din sat. Nu putea nimeni să scape din șir. Tot la 50 de metri era un soldat rus care ne amenința cu arma. Ne-au ținut în Mediaș două zile, până au adunat oameni din toate localitățile Sibiului. 32 de vagoane s-au umplut cu tinerii noștri, toți în floarea vârstei. Dintre ei, nu aveau să se mai întoarcă toți înapoi acasă.
Pe 24 ianuarie 1945, noi toți, bărbați și femei la un loc, am fost încărcați în vagoanele de vite mizerabile, pline de păduchi. Timp de șapte zile am mers cu trenul, până când în sfârșit s-a oprit. Era noaptea din 2 februarie 1945. Am văzut pe fereastră și prin crăpăturile vagonului că ne dădeau jos și ne amestecau, apoi ne urcau iar în vagoane. Eram vreo 30 de persoane într-un vagon. Tot la zece pași stătea un soldat cu arma, ca să nu fugă nimeni. N-ar fi fost chip să scape cineva.
Konstantinowka – Donbass, era capătul de linie pentru noi. Acolo a fost cândva un mare oraș industrial, dar din cauza războiului era plin de moloz și deșeuri. Am mers în șir indian, unul după altul, și tot ce aveam în gând era să ajungem la un pat sau măcar la un loc ferit de vânt, pentru că era un ger năpraznic și vântul viscolea ca în stepele Rusiei – căci da, acolo am ajuns. Dar am ajuns la o clădire dărăpănată, fără uși și ferestre. Înăuntru era mai frig decât afară. Nici vorbă de somn sau odihnă. Ne-au îngrămădit într-un loc, să ne spele. Asta măcar a fost bine, după două săptămâni în care nu ne-am putut spăla. După aia am fost duși la verificarea medicală, apoi s-a făcut dimineață. Morți de foame și de oboseală, de-abia umblam clătinându-ne. Nici vorbă să vorbim unii cu alții. Era întotdeauna și neliniștea că nu știam ce se va întâmpla cu noi. După aia o vocea a strigat la noi: „Dawai Pa Cusat!” La mâncare! Așa ne chemau la mâncare, dar cine să priceapă? Ne întrebam ce se întâmplă, când niște bărbați au tradus. Ne-au dat zamă de varză, dar fără frunzele de varză; era numai apă sărată; varza, dacă o fi fost, nu ajungea la toată lumea. Eram peste 1500 de oameni acolo. Asta a devenit supa noastră din fiecare zi, ani și ani la rând. Dar eu eram tânără și în putere.
Eram acolo din Mediaș, Brateiu, Richiș, Ațel, Valea Viilor, Dupuș, Biertan și Șoarș – toți tineri între 18 și 35 de ani, toată floarea neamului nostru. Greu de descris cum au trecut primii doi ani: foamete, ger, gândaci, păduci în păr, plin de păduchi și în haine, pe noi. Mulți au murit de foame, inclusiv ruși, că nici ei nu avea ce mânca, exact ca și noi. Am prins câțiva câini și mâțe. Chiar și eu am mâncat carne de mâță. Foamea doare, de foame te dor toate. Timp de trei ani ne-au dat să mâncăm numai și numai aceeași zamă sărată. Mai ales bărbații se îmbolnăveau, pentru că femeile altfel își purtau de grijă și îndurau. Vedeam cum bărbații smulgeau iarbă, ca să-și potolească foamea. Așa era. Și eu am mâncat flori și frunze de nalbă. Întotdeauna mă gândeam că trebuie să am ceva în stomac pentru că ei ne dădeau numai o bucată de pâine uscată, la 4 dimineața, iar până a doua zi dimineața mai primeam numai zama aia chioară de varză.
După trei ani au început să apară ceva bani și pentru ruși. Numai că mulți muriseră deja de foame și ger. Cinci ani la rând am dormit pe scândură goală. Păduchii ne mâncau tot timpul. Mulți dintre noi erau atât de lihniți de foame, că erau supți și aveau brazde adânci pe fețe. Înainte să ne trimită acasă, ne-au lăsat zece zile să ne refacem.
Tot ce am spus aici e adevărat, deși ar mai fi încă atât de multe de spus…”
Sara Römischer a murit în 2006, acasă, la Biertan.
http://povestisasesti.com/2013/11/22/in-lagarul-memoriei-o-marturie-despre-deportare/
Ultimii sași din Transilvania
Johann – povestea unui sas fericit
Catalin Apostol
L-am întâlnit pe drum, aproape de „centrul” satului.
Tocmai cumpărase o pâine mare cât roata carului. „Guten Tag, mein Herr! Uite, v-am ieșit în cale cu plinul. Bine ați venit în satul nostru, Richiș!” Își scoate căciula de pe cap și zâmbește tandru, cu chipul blând și luminos, ca ziua asta de primăvară. Nici măcar nu i-am spus cine sunt și ce caut aici. Pentru el nu contează. Îmi strânge mâna cu bucurie. „Vă asigur că a meritat să bateți atâta drum. Satul nostru nu-i ca oricare, o să vedeți. Și sunt tare mândru să spun asta.” Articulează meticulos fiecare cuvânt, de parcă ar intona un poem. Își îndeasă căciula pe cap și mă invită, de parcă ne-am cunoaște de când lumea, acasă la el, să mă aline cu un pahar de vin. Pe urmă, îmi promite să-mi arate și satul. „Trebuie să știți că satul ăsta era cândva foarte bogat, că de-aia se numește așa, de la „Reichesdorf”, adică satul bogat. Și știți de ce era așa? Pentru că aici se făcea cel mai bun vin din țară. Vinul de Richiș era vestit în toată lumea, plecau vagoane întregi la București, la Budapesta și chiar la Constantinopol, unde turcii îl beau pe ascuns. Pe urmă au venit comuniștii și s-a năruit totul. Erau pline de struguri dealurile astea. Acu, doar ce mai avem prin grădină, dar vinul la fel de bun a rămas.”
Un gol în inimă
După atâtea ore de mers cu mașina, simt cum alunec ușor într-un vis, într-o lume de poveste, cu case dichisite, aliniate frumos ca într-un șirag de jucării colorate, cu dealuri blânde, ca o mângâiere dumnezeiască, cu livezi abia înmugurite și îngeri cu chipuri de oameni. Pe cel din fața mea îl cheamă Johann Schaas și are 81 de ani. Râde întruna, ca un copil poznaș, și vorbește pe nerăsuflate, cu o fervoare de nestăpânit. El, Johann, și soția lui, Johanna, sunt ultimii sași rămași aici, în satul Richiș din comuna Biertan, județul Sibiu. Cândva, prin anii ’60, erau 1300 la număr, iar în 1990, doar vreo 800. Pe urmă au plecat cu toții, rând pe rând, majoritatea în Germania, uitând cu totul de casele și de locurile lor de baștină. Doar ei doi s-au încăpățânat să rămână aici, până la sfârșitul zilelor. „E un gol mare în inima mea, când ies dimineața la poartă și aproape că nu mai recunosc lumea. Au venit tot felul de venetici și au ocupat gospodăriile lăsate de sașii noștri. Unii-s de treabă, n-am ce zice, doar că eu nu sunt așa legat la suflet de ei, cum eram de ăi cu care am trăit o viață.” Johann și Johanna au doi copii, băiat și fată, amândoi stabiliți în Germania. Au mers de multe ori în vizită la ei, dar mirajul occidentului nu i-a impresionat prea tare. „Îi faină Germania, nu zic nu”, șoptește, zâmbind amar. „Numa’ că nu-i pentru mine. Nu, nu-i deloc. Aș muri fără pământul și biserica mea.” Mergem agale pe marginea drumului și-mi arată puțin mai încolo o casă hodorogită, cu zidurile coșcovite și obloanele trase, gata parcă să cadă. Acolo a stat Hans, prietenul lui cel mai drag, cu care împărțea în copilărie orice bucățică de pită și își făcuse legământ cu briceagul în palmă că vor rămâne frați de cruce, până la moarte. Au rămas prieteni nedespărțiți zeci de ani, până când soția lui Hans, o zdrahoancă înțepată și necruțătoare, a pus într-o zi piciorul în prag și le-a stricat legământul, obligându-și bărbatul să-și ia catrafusele și să plece definitiv în Germania. Hans încă ezita, fiindu-i tare greu să se rupă de rostul lui de acasă. „Când mai stăteam la o vorbă cu el, în drum, imediat apărea femeia la poartă și-l striga. Și el, săracu’, se ofilea la față și-o lua încetinel către casă, ca un câine bătut. Până la urmă, tot muierea a răzbit. Au plecat prin ’93 și nici că au mai dat vreodată pe-acasă.” Johann își plimbă privirea peste zidurile scorojite ale casei, ca și cum ar vrea să mângâie o rană. Se oprește puțin în dreptul porții, încercând în zadar s-o deschidă. „S-au făcut aproape 21 de ani de când n-a mai deschis nime poarta asta. Nici măcar o scrisoare nu mi-a mai trimis… Nici măcar nu știu dacă mai trăiește or ba… Apăi, mare vrajbă aduc și muierile astea, să-i despartă ele pe oameni de tot!” Johann mai face vreo doi pași și deodată zâmbește din nou. „Numa’ a mea e cuminte și bună, că de-aia am luat-o. O s-o cunoașteți, pânea lui Dumnezeu.”
Ajungem în „centru”, unde se află barul și magazinul sătesc, un fel de supermarket cu fațada proaspăt vopsită. Johann se oprește din nou și-mi spune șoptit, la ureche, că ambele prăvălii au fost cumpărate de niște olandezi, care au renunțat acum câțiva ani la țara lor, și-au luat o casă în sat și trăiesc în pace și voie bună, laolaltă cu țăranii de-aici. „Noroc cu ei”, îmi zice. „Au venit olandezii ăștia și au făcut ordine. Au renovat totul și când au deschis au zis: «Gata, de-acum doar oamenii serioși pot cumpăra pe datorie, și doar pentru o lună». Dacă într-o lună n-ai achitat, te-ai ars, nu mai iei a doua oară. Deștepți olandezii… O să trecem și pe la ei, să-i cunoașteți.”
Johann îmi arată apoi turla bisericii evanghelice. Stă acolo de vreo 600 de ani, mereu la fel de frumoasă și impunătoare. E comoara lui cea mai de preț, pentru biserica asta minunată a rămas el în sat. Acolo și-a botezat copiii, acolo s-a cununat cu Johanna, acum 54 de ani. În 1999, a fost ales curatorul ei și de atunci o îngrijește cu smerenie. „E o adevărată capodoperă, vin străini din toată lumea s-o viziteze. O să mergem să iau cheia de-acasă și ne întoarcem să o vedeți și dumneavoastră, că așa ceva nu mai aflați nicăieri.”
Șenilele istoriei
Casa lui Johann a fost ridicată de părinții lui în 1930, cu trei ani înainte ca el să vină pe lume. Aici și-a petrecut toată viața, cu bune și rele, cu bucurii multe, dar și cu multe lacrimi amare. „Când aveam vreo șapte ani, a venit războiul. Tocmai atunci când începeam și eu să înțeleg ceva din lumea asta. Și cu asta, s-a cam dus joaca mea. La noi în sat a staționat o companie de tanchiști germani și țin minte că soldații ăia mai tineri învățau să conducă tancurile. Și așa de mult se învârteau pe-aici, că până la urmă au stricat toate drumurile cu șenilele lor, de nu mai puteam să ieșim nici cu căruța din curte. Dar necazul ăl mare a fost că mulți sași de-ai noștri au fost forțați să se înroleze în armata germană. Și așa a rămas Richișul cu o mulțime de copii orfani.” Mai târziu, după întoarcerea armelor din 23 august 1944, zile la rând, avioane nemțești treceau pe deasupra satului, secerând cu mitralierele tot ce mișca. Iar Johann și ceilalți copii se cocoțau pe dealurile din jur și cum vedeau un avion că se apropie, începeau să fluture de zor niște batiste albe. „Nici acum nu înțeleg cum de ne lăsau părinții să plecăm așa, de capul nostru, când avioanele alea ciuruiau peste tot.” A urmat apoi cea mai crâncenă prigoană împotriva sașilor, când rușii i-au suspectat pe toți laolaltă de colaboraționism. Johann zâmbește amar și-mi spune o poveste decupată parcă dintr-un film, despre o dimineață friguroasă de toamnă, când încă nu se vedeau zorii, și când părinții l-au luat pe sus din pat, l-au dus în căruță și l-au acoperit cu o pătură groasă. Din sat, se auzeau focuri grele de mitralieră. Căruța a pornit la drum și nu s-a mai oprit până sus, într-o mică pădure din deal. Acolo au rămas cu toții, alături de alte familii de sași, vreme de cinci zile, până când rafalele mitralierelor s-au oprit. Mai târziu a aflat că satul fusese „călcat” de un grup de ruși, porniți la vânătoare de sași „colaboraționiști”. Și că 12 dintre consătenii lui au fost uciși. „Tare rău ne-a chinuit pe noi, sașii, istoria asta! Niciodată n-am fost prea fericiți, că de-aia au plecat cu toții.” Johann își amintește apoi de exproprieri, un alt blestem din istoria sașilor, când le-a fost confiscat totul, pământul, casa, animalele, drept pedeapsă pentru același „colaboraționism” din timpul războiului. Chipul lui se întunecă iar. Îmi arată undeva, în spatele curții, o cocioabă hodorogită, care stă lipită de peretele casei, și-mi spune din nou o poveste desprinsă din filmul acela cumplit care i-a mutilat copilăria. Era la fel, o zi friguroasă de toamnă, când în curtea lor au dat năvală 12 oameni. Un bărbat tuciuriu, pe nume Avram Moldovan, poreclit Bălgrad, femeia lui, Lisăndroaia, o țigancă cu gura cât șura, și cei zece puradei ai lor. Au zis că le-a plăcut casa asta și că au bilet de la „celula” de partid că trebuie să se mute aici. Până a doua zi dimineață, Johann cu fratele și părinții lui erau somați să golească tot și să evacueze casa. Ba nu, să nu ia chiar tot, să lase patul din camera mare, un dulap, masa abia cumpărată și cele șase scaune tapițate. Restul să dispară odată cu ei. „Toată noaptea n-am închis un ochi, a fost numai plâns și durere. N-aveam unde să ne mutăm, poate doar la bunicii mei, dar și acolo mai erau deja două familii înghesuite. Dimineața, am tras cu mama căruța la poartă și am început să cărăm. Doar că era o problemă: tata nu era nicăieri. Dispăruse încă din timpul nopții. L-am căutat peste tot, în toată casa, în grădina din spate, prin vecini. Degeaba. Abia spre prânz l-am văzut ieșind din șură, cu brațul de gâtul lui Bălgrad, țiganul, amândoi morți de beți. Tata s-a uitat deodată la noi cu ochii cruciș și ne-a zis: „Gata! Nu mai plecăm!” Negociase toată noaptea cu țiganul ca să ne lase nouă bucătăria de vară, cocioaba aia lipită de casă.” Au urmat nouă ani de coșmar, cel mai negru coșmar din viața lui. Din ’48 până în ’57, Johann și ai lui au fost siliți să trăiască într-o cameră de zece metri pătrați, cu toată țigănia în curte. „Aveau neamuri în tot satul și toată ziua veneau aici, era curtea asta plină. Zi de zi, numa’ urlete și scandaluri. Au bătut-o pe mama, l-au bătut pe tata, ne-au bătut pe noi… Toată viața m-au apăsat cel mai rău pe suflet amintirile astea. Numa’ gândiți-vă, domnule, am trăit nouă ani în cușca aia. Nouă ani ca în iad.”
Clipește iute și mult, ca și cum abia și-ar ține plânsul. Îmi spune că salvarea le-ar fi adus-o un anume Friedrich Müller, episcopul de-atunci al Bisericii Evanghelice, care ar fi intervenit direct la Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru salvarea sașilor din Transilvania. Cert este că în 1957 a apărut un decret prin care le-au fost retrocedate toate casele. „Așa s-a terminat tot calvarul ăsta urât. Aveam 24 de ani când ne-am mutat iar în casa noastră. Iar cei care ne-au ocupat până atunci gospodăriile au primit de la un fel de bancă agricolă, sau așa ceva, câte 25.000 de lei de familie, să-și construiască ei alte case. De-aia avem în Richiș o stradă care se cheamă și astăzi «strada Băncii», că acolo s-au mutat toți oamenii ăia care ne-au ocupat nouă casele.” Johann tresare brusc, trezit parcă dintr-un coșmar. Se uită la mine smerit și zâmbește din nou, cerându-și iertare pentru toate poveștile astea triste ale lui. Mă apucă apoi ușor de braț și mă conduce către grădina din spatele casei. Acolo, pe un petic de teren proaspăt afânat, o femeie mărunțică, cu broboadă pe cap, curăță pământul cu o greblă. „Pune mazărea”, zice el. „Că acuma-i vremea, când încă e rece pământul.” Ea e Johanna, iubita soție a lui Johann, aleasa inimii lui de-acum o jumătate de veac. Ne întâmpină vioaie ca o fetișcană, zâmbind sfios, cu ochii ei senini, de nemțoaică sadea. „Ea este frumoasa mea nevastă, cea mai vrednică și cea mai înțeleaptă femeie din lume.” Se așează lângă ea, o prinde ușor de mână și se întorc spre mine râzând amândoi, gata pentru o fotografie. „Haideți”, zice el, „nu ne faceți o poză? Noi suntem Johann și Johanna, ultimii sași de la Richiș.” Râd și se alintă din priviri, ca doi adolescenți. De 54 de ani, zi de zi, fac la fel. Niciun necaz nu le-a ponosit dragostea, ba dimpotrivă, le-a aprins-o mai tare. „Știți ceva?”, îmi zice ea cu glasul dulce ca mierea. „La noi se zice așa: dacă te cununi la biserica evanghelică de la Richiș și îți ajunge vinul până la sfârșitul nunții, atunci nu se stinge niciodată dragostea. Uite, la noi așa a fost.” Singura lor durere va rămâne despărțirea de copii. Se văd parcă tot mai rar și știu amândoi că unica soluție pentru a fi din nou împreună e să lase totul baltă aici și să se mute acolo, în Germania. Dar așa ceva nu se poate, pentru că asta ar însemna să îmbătrânească prea repede și să-și grăbească sfârșitul. „Noi am fost în Germania și știm sigur că ne-am plictisi de moarte acolo”, spune Johann . „Ce să fac acolo fără biserica mea, fără pământul ăsta al meu? Vă spun eu ce-ar fi: mai mult ca sigur aș muri.”
Casa lui Dumnezeu
Se oprește în ușa bisericii, se așează pe trepte și începe să-mi povestească solemn, ca și cum ar vrea să mă inițieze înaintea unei misterioase călătorii. Deasupra lui se înalță impunătoare o arcadă gotică, veche de peste 600 de ani, sub care se vede sculptată cu mare migală scena răstignirii. Pentru Johann, aici este hotarul dintre cer și pământ, poarta care desparte lumea păcătoasă din sat de casa lui Dumnezeu. Iar el este singurul om care are cheia acestei porți. Dincolo de ușa asta uriașă se simte el cel mai fericit, cel mai împăcat cu sine și cu lumea, cu trecutul lui dureros. Îmi arată la baza coloanelor de la intrare, chiar deasupra treptelor, mai multe scobituri stranii, și-mi spune povestea lor. Sunt urme de degete, semne vechi ale păcătoșilor din sat, care erau chemați în fața prezbiteriului, pedepsiți apoi să stea în genunchi pe treptele bisericii în fiecare duminică, și să-și învârtă degetul în zid cât timp ținea slujba. Sașii din Richiș erau oameni mândri și nu era pedeapsă mai mare pentru ei decât să-i vadă lumea acolo, în genunchi, scobind cu degetul în piatră: „No, săracu’, iară o pățât-o!” Johann îmi arată de aproape pereții plini de găuri, unele sunt groase și adânci, altele mai firave, semn că și femeile păcătoase aveau aceeași soartă. Apoi se ridică vioi ca un flăcău, scoate de sub haină o cheie uriașă și descuie ușa bisericii. „Am primit cheia asta în 1999, când am fost ales curatorul bisericii. Știți, asta nu prea e voie, că rânduielile noastre spun că trebuie ales cel mai bun și cel mai vrednic om din sat. Dar cum astăzi sunt singurul rămas, eu sunt și cel mai bun, și cel mai rău.” Intrăm înăuntru și o răcoare stranie îmi învăluie tot corpul. Deasupra mea se înalță o adevărată capodoperă a arhitecturii, care l-ar smeri și pe cel mai crâncen nelegiuit. În față, un altar magnific, încărcat cu scene pictate și statui colorate în roșu și albastru, îți taie imediat răsuflarea. Fiecare colțișor din biserica asta veche de 600 de ani, fiecare bucățică, obiect sau piatră din ea emană o măreție aparte și misterioasă, răspândind peste tot acea răcoare ciudată, care mă furnică de când am intrat aici. Privesc uluit și nu-mi vine să cred că în colțul ăsta uitat de lume poate exista o asemenea minunăție. Johann îmi vede emoția și zâmbește bucuros ca un copil. „V-am zis eu că e o minune. Acum poate înțelegeți de ce n-am plecat din sat.”
După decembrie 1989, au început să apară la Richiș primii vizitatori, majoritatea străini. Nu se știe cum, aflaseră de biserica de aici și veneau doar pentru ea din toate colțurile lumii. Au apărut apoi și primele donații. O familie din Anglia a dat 20.000 de lire sterline pentru refacerea acoperișului, iar mai târziu, Fundația „Mihai Eminescu Trust”, patronată de prințul Charles, a finanțat renovarea întregii biserici și a Casei de Cultură din sat. „Vedeți dumneavoastră, după atâtea secole de suferință, pare că au venit și vremuri bune pentru noi. Numa’ că la ce bun, dacă toți sașii noștri s-au dus din țară? În fiecare an vin sute de turiști în satul nostru. Ne sună încă din iarnă agențiile de turism să facă rezervări la cazare pentru vară. Și-acum nu mai vin doar pentru biserică, vin așa, să stea câteva zile la noi. Nu știu care-i secretul, le place lor duhul ăsta de-aici, să se bucure măcar în vacanțe de lucrurile simple de la noi. Unii s-au mutat definitiv în sat, au cumpărat casele sașilor și s-au făcut țărani de Richiș, ca mine. Și eu sunt tare mândru de asta…”
Dragoste la prima vedere
Johann vorbește cu ea ceva în germană și apoi face politicos prezentările: ea e Tony Timmerman din Olanda, are 65 de ani și împreună cu soțul ei au fost primii străini care au cumpărat o casă la Richiș. Femeia zâmbește puțin stânjenită, nu se aștepta la o asemenea vizită. Johann e prietenul ei cel mai bun, un om de toată isprava, care i-a ajutat enorm să se adapteze la traiul și obiceiurile de aici. Au venit prima oară în 1991, când au adus niște ajutoare pentru copiii orfani de la Mediaș. Acolo s-au împrietenit cu un român, director la o firmă, care i-a plimbat puțin prin împrejurimi. Așa au ajuns aici și s-au îndrăgostit de satul ăsta. Râde și-mi spune într-o română impecabilă că a fost dragoste la prima vedere. S-au hotărât pe loc că trebuie să cumpere o casă din cele abandonate de sași. În câteva zile au făcut actele, au scos banii din bancă și gata. De atunci, au venit aici în fiecare vacanță, uneori chiar de trei ori pe an, singuri sau cu copiii. Amândoi lucrau într-un spital din Amsterdam, ea era informatician iar el manager. Apoi, în 2007, au ieșit amândoi la pensie și atunci au luat cea mai curajoasă hotărâre din viața lor: să renunțe definitiv la Olanda și să se mute la Richiș. „Noi când am venit prima oară aici, în 1991, am văzut un tablou pe care n-o să-l uit niciodată”, povestește femeia cu un surâs nostalgic. „La intrarea în sat, pe un câmp de un verde ireal, câțiva oameni, bărbați și femei, coseau iarba și o puneau grămadă în căpițe. Imaginea asta n-are nici o valoare așa, povestită. Dar eu am oprit mașina și nu-mi venea să cred ce văd, parcă eram într-un film. Așa a început dragostea mea pentru Richiș.” „Iar dacă iubești pe cineva, îl iubești și gata, fără să știi de ce. Așa iubesc eu satul ăsta… E ca o poezie pe care nu prea o înțelegi dar îți place. Pot să spun că eu în locul ăsta m-am regăsit. Ce-mi pare un pic rău e că abia acum am înțeles că fericirea se găsește în lucrurile astea simple… De-aia m-am hotărât să trăiesc aici.” De curând, Tony Timmerman a cumpărat și casa parohială a bisericii evanghelice, care oricum era o ruină. A renovat-o deocamdată doar pe dinăuntru, respectând cu sfințenie tradiția locului, și apoi a transformat-o în casă de oaspeți. Aici vin anual sute de turiști din toată lumea. Unii dintre ei au fost atât de fascinați de locul ăsta, încât au urmat exemplul olandezilor, cumpărând și ei case din cele abandonate de sași. Așa se face că în fiecare vacanță, satul e plin de străini, germani, englezi, elvețieni, francezi, ba chiar și neozeelandezi. Pentru Johann, toate aceste schimbări în viața satului său înseamnă o bucurie fără margini. „Vă spun sincer, am întinerit cu vreo 50 de ani. Adică mă simt cam ca la 30. Dacă plecam din sat, acum aveam o sută de ani. Asta dacă mai puteam să trăiesc.” Râde bucuros ca un copil, în timp ce își îndeasă căciula pe cap. Ne luăm rămas bun de la femeia olandeză și ieșim în stradă. S-a lăsat seara și peste sat s-a așternut o liniște dumnezeiască. O luăm așa, agale, pe drum și trecem iar pe lângă casa pustie și dărăpănată în care a stat Hans, prietenul lui cel mai bun. „Știți la ce m-am gândit?”, îmi zice, privindu-mă cu o strălucire aparte în ochi. „O să fac cercetări să aflu adresa lui Hans. O să-i scriu o scrisoare și o să-l rog să vină câteva zile la Richiș. Să vadă și el cum arată satul acum. Și dacă i-o mai trebui lui pe urmă Germania, să mă pișcați cu urzică pe limbă.”
http://www.formula-as.ro/2014/1112/societate-37/johann-povestea-unui-sas-fericit-17576-print
Johann Schaas, sufletul și istoria vie a Richișului
Există lângă noi oameni-tezaur, care ne imbogățesc cu poveștile lor. Oameni simpli, joviali, primitori, care-ți împărtășesc o întâmplare din bătrâni și te lasă să-i descoperi tainele în liniște, în timp ce ei se întorc la ritmul vieții lor, cu tihna și greutățile zilnice. Au ochi blânzi, mâini muncite, răbdare și vorbă molcomă pentru oricine îi ascultă. Sunt prea valoroși pentru televiziuni ori premii, pentru că înțelepciunea lor e neprețuită.
În acest articol ne povestește Herr Johann Schaas, sufletul Richișului/Reichesdorf, județul Sibiu. Din fericire, căutând pe internet, veți găsi multe referințe la acest om nemaipomenit. Johann Schaas este un mare povestitor, ce cucerește de la prima vorbă pe care o rostește, așezat pe treptele bisericii din Richiș. Are 80 de ani, iar alături de soția lui, Johanna, sunt singurii sași care au mai rămas în sat. Ochii vioi, senini și înțelepți, fața luminoasă arată că tinerețea nu e o chestiune de vârstă. Datorită farmecului său, pentru foarte mulți curioși ajunși aici, Richișul este sinonim cu numele lui Johann Schaas. Herr Schaas nu torăie texte seci și expeditive, specifice ghizilor turistici, ci povestește liber, cu răbdare, în funcție de felul celor care îl ascultă, din cunoștințele, umorul fermecător și vasta lui experiență. Este o plăcere să îl asculți, ca și cum ți-ar vorbi propriul bunic.
Richișul aparține astăzi de comuna Biertan, unde tot Johann Schaas știe toate poveștile și rânduiala. Biserica fortificată din Richiș a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ca mănăstire cisterciană, trecută de la catolicism la evanghelism, și fortificată ulterior, în sec. XVI. Intrarea în incintă se face prin turnul-clopotniță, în care se spune că a existat cândva și un ceas, iar în biserică se pătrunde pe sub portalul deasupra căruia este sculptată scena răstignirii, reluată pe altar.
La interior, biserica, în stil gotic timpuriu, se remarcă prin numeroase figuri sculptate, “drăcușorii” lui Johann Schaas, ce sporesc misterul locului. La intersecția arcadelor de pe tavan, ca și la capetele stâlpilor de susținere apar tot felul de figuri stranii, contorsionate parcă de povara susținerii de veacuri a vechiului edificiu. ”Grünen Mann”, misterios personaj mitologic, despre care Johann Schaas are o teorie foarte interesantă (v. înregistrările), veghează orga constrită la 1788 de Johann Prause.
Pe amvon, realizat de vestitul pietrar sas Andreas Lapicida (Endreas Steinmetz, Andrei Pietraru), este staueta unui păstor cu un miel în brațe. Altarul baroc datează de la 1775. Ușa sacristiei, din 1516, o concurează pe cea de la Biertan (1515), similară, impresionând tot prin masivitate și complexul sistem de închidere.
După cum îi spune și numele, Reichesdorf a fost cândva un loc bogat, datorită vinului vestit și mai bun ca oriunde, trimis în vagoane la București, „ca să stâmpere spiritele (comuniste) înverșunate”, dar şi la Budapesta şi “băut pe ascuns la Constantinopol”. Un sat de țărani harnici și foarte orgoloși, în care, menționează Herr Schaas, oamenii erau mândri să spună că erau țărani.
De-a lungul timpului, a văzut locurile în care s-a născut traversate de soldați și tancuri, brăzdate de focuri de mitralieră, și-a văzut sașii plecând mai întâi la război, apoi deportați, apoi rând pe rând în Germania, până în 1990 când într-un val, s-au dus aproape toți, inclusiv copiii lui. El nu a plecat definitiv, a fost doar în vizită. Era deja bătrân, bolnav, dar îi plăcea să lucreze pământul, lucru pe care în Germania nu îl putea face. E fain în Germania, dar nu-i de el. Aici e casa în care s-a născut, a crescut, pe care le-au luat-o comuniștii, îngrămădindu-i familia într-o bucătărie de vară strâmtă din dosul casei, care apoi i-a fost retrocedată.
Poartă în suflet răni ce nu se vor închide niciodată, dar nu se plânge și nu dă vina pe oameni, ci pe timpuri. Ochii lui sunt blânzi și senini, vorba-i e sacadată și calmă. A iertat, dar nu a uitat. Așa că acum povestește la nesfâșit din toate câte a văzut și a trăit pe aceste locuri, pe care le cunoaște și le iubește. Viața lui, amintirile, spun istoria unor locuri și a unui neam, nu din cărți, ci din experiență personală.
Este curatorul bisericii, întâmpinând orice turist cu nenumărate legende legate de lăcaș, de exemplu despre urmele de degete de la intrare, pedepse devenite celebre datorită poveștii sale. Johann Schaas spune că în trecut, păcătoșii, tot numeroși și atunci, era chemați în fața Prezbiteriului și pedepsiți să-și învârtă degetele în zidul bisericii, lângă intrare, până rămânea o gaură în piatră. Privindu-i, erau de rușinea oamenilor ce veneau la slujbă, ce spuneau doar cu îngăduință „mno, săracu’, iară o pățât-o!“ Adaugă aici și poante despre cine și de ce primea aceste pedepsele, pe care vă las să le descoperiți chiar de la el, în înregistrările de mai jos.
http://www.youtube.com/watch?v=MYI_sfpcPGc
Are propriile teorii legate de existența unor credințe precreștine criptate în basoreliefurile bisericii – ”Grünen Mann” – ”Omul verde”, considerat o reprezentare a unui zeu celtic, ce ar fi înrudit cu Bamberger Reiter/ Călărețul de la Bamberg, pe care le-a împărtășit unor cercetători și istorici ce au călcat pragul bisericii.
Iar istoria sașilor e povestită prin fabule pline de tâlc, aproape cu o valoare literară, precum cea a ”iezenului” fugărit de vulpe[1]. În fabula lui Johann Schaas, iezenul e un animal cu picioare scurte și groase, ce mânâncă numai fructe și iarbă, nu e carnivor. Își sapă harnic, în fiecare primăvară, câte o vizuină. Vulpea e iute de picior, miroase bine, e invidioasă, bună vânătoare și nu-și sapă vizuina. Vulpea pândește cu teamă și viclenie, iar când iezenul nu-i acasă, își face treburile în pragul vizuinei iezenului. Și tot așa zile la rând, în care iezenul nu spune nimic, îndură, până când nu mai poate, și pleacă. Acum, vulpea triumfă, pentru că se alege cu o vizuină de-a gata. Mai multe, așa cum spune Herr Schaas, înțelegeți dumneavoastră și singuri.
http://www.youtube.com/watch?v=7tS6L3yHV9I
Prin amabilitatea unui grup entuziast de căutători într-ale istoriei locului, prietenii noștri de la firmă din Sibiu, avem înregistrări în care sper să aveți răbdarea de a descoperi un om simpatic, demn și înțelept și să ascultați poveștile savuroase ale Richișului, spuse chiar de omul locului. Într-o lume care de la dictonul antic “Sexagenarios da ponte” (Sexagenarii să fie aruncați de pe pod) are tradiție în a nu valoriza oamenii bătrâni[2], Johann Schaas este omul pentru care a apărut zicala ”cine nu are bătrâni, să își cumpere”.
http://www.youtube.com/watch?v=j4cggnui4ZA
Mai multe înregistrări, în care Johann Schaas povestește despre ușa sacristiei de la Richiș și cea similară, dar mai celebră, de la Biertan, despre altarul și sculpturile bisericii, sunt disponibile pe canalul meu de YouTube, aici.
Există două apariții editoriale în care pot fi citite și ascultate poveștile lui Johann Schaas:
Mein Dorf, Meine Kirche und Meine Geschichte (Satul, biserica și poveștile mele), de Johann Schaas, DVD în limba germană, Azero, 2011.
Das Leben ist schön wenn Mann darüber lächeln kann (Viața este frumoasă, când încă poți zâmbi), de Andrea Rost, carte în care Johann Schaas povestește despre satul Richiș, Mihai Eminescu Trust, Sighișoara, 2013 (tot în limba germană).
http://povestisasesti.com/2013/10/10/johann-schaas-sufletul-si-istoria-vie-a-richisului/
Trista poveste a ultimilor sasi din Transilvania. Fabula lui Hans despre iezenul fugarit de vulpe
De ce nu a reusit Romania sa umple golul lasat de sasi nici dupa 20 de ani? Si acum satele sasesti din Transilvania sint aproape goale. Casele, cindva dichisite, stau sa cada, iar din curtile sobre ale nemtilor de altadata, se aude astazi vorbindu-se tiganeste. Daca strabati Podisul Transilvaniei la ceas de toamna, cautind radacinile natiilor care i-au format cultura si civilizatia acestui tinut, pe nemti nu o sa-i mai gasesti. Johann Schaas din Richis, unul dintre ultimii sasi din Transilvania, spune intr-o fabula istoria intreaga a unei etnii fugarite din Romania, asa cum vulpea l-a fugarit pe iezen.
Am descoperit cu greu ultimii sasi din Richis, o familie care a plecat in Germania si s-a intors. Si alta care nu a plecat niciodata, desi toate neamurile din singele ei sint dincolo. Nu mai prea au cu cine vorbi limba lor, dar nici timp de vorbit nu prea au.
Johann Schaas din Richis cultiva pamintul singur: il ara, il seamana si culege roadele. De la el cumpara vecinii cartofi cu un leu kilogramul. Johanna ii cintareste in curte, in pune in plasa, vorbeste putin, ia banii si-i pune in sort. Hans si Johanna sint batrini, au miinile batatorite, sint uscativi, inalti, cu fete luminoase, ochi inteligenti. Amindoi trebaluiesc continuu pe linga casa. Johanna pune gogonele pe iarna, face laturile pentru cei doi porci, in timp ce Johann povesteste despre plecarea fratilor lui in Germania.
De ce au plecat sasii de la noi?
„Am sa va spun de ce au plecat sasii. Am sa va spun o fabula. Imi pare rau ca aflati acest adevar de la mine. Nu mai am mult de trait. Trebuia sa spun cuiva ce gindesc de multa vreme. Nu stiu cine de pe lumea asta nu putea rabda sa afle ca eu exist, dar daca ati ajuns aici inseamna ca trebuia sa se intimple.
Asadar, pe dealuri traiesc un iezen si o vulpe. Iezenul are picioare scurte si groase, maninca doar ierburi si fructe, nu e carnivor. El sapa bine vizuinile. Vulpea are picioare subtiri si iuti, alearga repede, e vinatoare, are miros bun, dar nu sapa. In fiecare primavara iezenul isi face o vizuina.
Vulpea se teme de el. Se uita de departe, iar dimineata, se duce, pe furis, si-si face nevoile la gura vizuinii. Iezenului ii miroase, dar nu are ce sa faca. Vulpea se duce si a doua dimineata si face treaba urita. Si a treia. Pina cind, iezenul nu mai poate suporta mirosul si pleaca. Paraseste vizuina. Ii ramine vulpii. Vulpea este istoria, doamna, istoria care a facut la usa sasilor multe dimineti la rind.“
Diminetile vulpii
„In al doilea razboi mondial, sasii nostri au fost trimisi in Crimeea sa lupte. Asta a fost prima dimineata. S-a facut ceva intelegere cu statul german si au inceput sa-i trimita in concedii acasa. Cum ii trimiteau, ii incorporau in armata germana, in trupele SS. A doua dimineata.
Pe altii, bolnavi sau raniti ii trimiteau direct in Germania, de la ei au inceput sasii sa mai afle despre rudele de acolo. Dar armata germana le tatua grupa sanguina pe mina. Dupa ce s-au intors armele, sasii erau recunoscuti dupa insemnul de pe brat si considerati colaborationisti. A treia dimineata!
In 45, 46 si 47, sasii, pe motiv ca erau considerati colaborationisti au fost complet expropriati. Le-a fost confiscat totul, si paminturile, si animalele, totul! Doar femeile le-au mai ramas. Asta a fost a patra dimineata in care iezenul a suferit.
Au venit comunistii si sasii care, trebuie sa stiti, fusesera primii europeni improprietariti, (tocmai pentru ca li s-au dat paminturi au venit in Transilvania), nu mai aveau ce pretuiau ei foarte mult: proprietatile lor! In perioada comunista am muncit in constructii la IAS Medias, am mincat salam cu soia ca toata lumea. A venit revolutia si democratia. S-au dat paminturile inapoi, cele cu care se intrase in CAP.
Dar sasilor le fusesera confiscate proprietatile cu alt decret, inainte de infiintarea CAP-urilor. Cazul lor nu se incadra in lege! A cita dimineata? Iezenul nu a mai putut rabda. A plecat lasind casa lui de-o viata, porcii in cotete, gainile in voia sortii. A plecat.”
Tractorul lui Hans
„Cind ies dimineata in poarta casei, nu mai recunosc lumea. Ma intorc si ma urc pe tractorul meu, plec si muncesc. Muncesc pina cad de oboseala. Imi plac paminturile. Eu am avut noroc. Ai mei nu au intabulat pamintul inainte de `45 si nu le-a fost confiscat, apoi or intrat cu el in CAP si l-am putut recupera. Sase hectare. Le muncesc cu tractorul meu. Il vedeti? E un Ferguson! Aproape ca e facut de miinile mele.
S-a intimplat ca, dupa `90, nemtii au zis ca ne dau ajutoare daca facem asociatie. Eu nu vreau sa mai aud de asociatie si nu fac! Dar altii fac. La ei vin de toate, vin si trei tractorase, superbe! Eu ma duc si-l vad pe cel de fata. Zic, e minunat! Nu mai pot dupa el! Il cer, nu mi se da, e al asociatiei! Ma duc la Medias si-l cer, nu si nu!
Ma duc la Bucuresti si-l cer. Nu se poate! Intre timp, tractorasul sta in sopron, nu-l foloseste nimeni.Celelalte disparusera cu totul. Al meu ajunge fara roti, fara volan, fara multe. Il vizitez aproape in fiecare zi. Tractorasul tot mai prapadit.
La un moment dat nu mai au loc de el si-l scot din sopron afara, in ploaie. Curgea o strasina pe el. Trec anii, ma tot duc sa-l vad, doar gitul i se mai vedea din pamint. Imi venea sa pling de mila lui! Ce pacat imi spuneam, au trecut 10 ani si rugineste acolo, iar eu as fi putut munci pamintul cu el!
Intr-o zi, la conducerea Asociatiei vine un neamt destept. Afla de insistentele mele, ma cheama, imi da delegatie sa iau tractorul si-l iau. Il aduc acasa: era terminat. L-am refacut bucatica cu bucatica. Cit mi-l dorisem! El e camaradul meu. Cu el vorbesc nemteste, ma intelege…“.
Hans stie istorie, stie cum s-a facut reforma lutherana, cine era regele Geza sau cu cine a fost coleg la scoala Honterus. Hans este un mecanic pasionat. Are si o inventie, dar despre ea vrea sa pastreze tacerea… Hans nu este nici al Germaniei nici al Romaniei. Hans este un om care s-a eliberat de istorie. Un iezen care a sfidat vulpea.
De ce nu a plecat si iezenul Johann
„Sint citeva motive. Dar am sa va spun concentrat. Cunosc Germania. Am doi copii, amindoi cu rostul lor acolo. Am multe rude. Am fost in vizita la ei. Acolo au descoperit ca am cancer. Am hotarit, dupa operatie, in `93, ca vreau sa vin acasa la mine, la Richis.
Nu are rost sa va spun mai multe: cred ca astazi sint in viata pentru ca traiesc unde m-am nascut, intre dealurile astea grozave, pe paminturile mele, aici. Nu vreau sa spun cuvinte mari. Mai multe intelegeti domniile voastre si singuri.”
-
In 9 noiembrie, acum 19 ani cadea zidul Berlinului. Spre lumea libera au plecat puhoaie, nu doar nemtii din fosta RDG, ci si cei ramasi de multa vreme in lagarul comunist. Exodul sasilor a inceput in anii ’80 si a culminat imediat dupa ’89, cind satele din Transilvania au ramas pustii.
-
La recensămîntul din 1910, saşii din România au atins numărul de 800.000, în 1930 au mai rămas 633.488 (4,44% din populația țării), iar după recensămîntul din 1992 s-a constatat că numărul acestora s-a redus la 119.462 (0,52%). La ultimul recensămînt din primăvara anului 2002, peste 60.000 de locuitori ai României s-au mai declarat încă, de naţionalitate germană (saşi, şvabi şi zipzeri).
Nota: Hans nu a stiut numele romanesc al animalului, insa, in incercarea de a se face inteles, a zis la un moment dat cuvantul Dachs (viezure), dar poate fi vorba, dupa sonoritatea cuvantului (iezen), despre Wissel (castor). S-ar putea ca, in defintiv, sa se fi gandit la castor, dar a vorbit de viezure. Numai Hans stie ce o fi iezenul.
